Drumul vieþii...

Deschidem ochii ºi silabisim inițialul nostru cuvânt, chiar dacã asta e doar un sunet... Atunci înseamnã cã ne-am nãscut, am început sã mergem pe drumul vieþii...
Dar oare ce e acest drum al vieþii ?... Este o ºosea pe care mergem dupã ce ne naºtem... Maºina care ruleazã pe acel drum este trupul nostru, iar benzina este sufletul... Pãtrundem pe drum goi ºi neputincioºi ºi pãrinþii sunt cei care ne cãlãuzesc paºii... Este momentul în care înveþi cum sã mãnânci, cum sã vorbeºti, cum sã mergi... Este clipa în care jucãriile viu colorate fac parte din universul tãu, momentul în care fiecare fapt din jurul tãu îþi stârneºte o curiozitate nemãsuratã...
Începem sã facem primii paºi, lumea întreagã ni se pare prea mare pentru noi care suntem mici, dar în acelaºi timp ni se aºterne în faþa noastrã. Ne miºcãm mai de-a buºilea, mai în picioare, descoperind încetul cu încetul casa în care creºtem... Ieºim dintre cei patru pereþi atunci îndată ce suntem suficient de puternici ºi ºtim sã vorbim, sã mâncãm ºi alte treburi fireºti omului. Primul contact cu exteriorul ni se pare brusc, cuprinzând un impact mare asupra noastrã, dar viaþa noastrã pornește odatã cu mersul la cãmin ori la grãdiniþã.
Lumea din exterior ni se pare mare, dar încercãm sã comunicãm cu cei din jurul nostru atât cât ne pricepem. Constatãm cu uimire cã cei din jurul nostru ne înþeleg ºi vorbesc aceeaºi limbã ca ºi noi. Atunci începe integrarea noastrã în comuniune, vorbind cu cei din jurul nostru, învãþând lucruri noi ºi interesante.
Dar timpul se scurge ºi ne trezim în clasele primare, când încercãm sã descifrãm tainele întortocheate ale alfabetului ºi ale scrisului. Scriem mai stingher, mai stângaci, mai urât la început, dar ne perfecþionãm pe mãsurã ce evoluãm pe scara socialã, cãci din clasele primare, ne putem considera integraþi în societate ! Sãrim pe nesimþite în clasele gimnaziale, când decoperim cu uimire fascinaþia materiilor : istorie, geografie, matematicã, românã ºi alte materii. Unii prindem gustul pentru istorie, fascinându-ne tot ceea ce este nou sau ceea ce e vechi, alþii prindem gustul pentru calcule ºi câte ºi mai câte alte îndeletniciri...
De la gimnaziu, ajungem la liceu ºi, de atunci, suntem ºoferi pe propriul drum. Încep necazurile, încep bucuriile, nopþi nedormite uneori, primii fiori ai iubirii... Colegi noi, lume interesantã, poveºti, bancuri, o lume în care te simþi interpret într-o piesã de teatru. Drumul pe care începi a-l parcurge nu este deloc o ºosea dreaptã, ci una cu multe curbe, cu suiºuri ºi coborâºuri, unde nu existã semne de circulaþie care sã te ghideze. Rulãm cu vitezã mai mare sau mai micã ºi când dãm de greu ni se pare cã urcãm cea mai abruptã pantã ºi ne întrebãm cu mirare de unde a apãrut ea în faþa noastrã, dar o urcãm, cãci nu avem o altã soluþie. Ne enervãm, obosim, dar nu încetãm sã urcãm, cãci dincolo de panta aceea ºtim cã ne aºteaptã ceva minunat.
Când abandonãm ceva, simþim cum mergem cu o vitezã uluitoare la vale, coborând o altã pantã, periculos de înclinatã, dar simþim cã avem aripi ca sã zburãm ºi parcurgem ºi bucata aceea de drum curioºi sã vedem ce ne aºteaptã la capãtul ei. De devenim triºti dintr-un pretext sau altul ne trezim brusc într-un tunel. E întuneric acolo, e rece, e umezealã, ne este fricã, dar vedem o luminã ºi accelerãm spre ea ºi când ieºim mai în larg, mai în luminã, râdem, cãci am dat de o porþiune de drum netedã, ce ne lasã sã rãsuflãm uºuraþi dupã eforturile pe care le-am fãcut...
Ne trezim la facultate, ocazie în care facem paºi cãtre maturizarea noastrã, dãm piept cu lumea întreagã ºi învãþãm pentru viitorul nostru. Ne trezim apoi la casa noastrã... Suntem noi înºine pãrinþi, avem copii pe care trebuie sã-i îndrumãm pe drumul vieþii la fel de bine cum ne-au îndrumat pe noi pãrinþii... Suntem, în sfârºit, maturi !...
Drumul continuã nestingherit, cu urcuºuri ºi coborâºuri, cu tuneluri, cu porþiuni din ce în ce mai mari de drum întortocheat sau drept... Dar, la un clipă dat, drumul se terminã brusc. În faþã nu mai este nimic, decât o prãpastie... Te întorci, vrând sã o iei inapoi, dar drumul pe care ai ajuns acolo a dispãrut... Te simþi obosit, picioarele þi se inmoaie, te aºezi jos sã-þi tragi rãsuflarea, meditezi la tot ceea ce ai vãzut sau întâlnit pe drumul parcurs, închizi ochii ºi eºti mai uºor... Aceea e clipa în care ai trecut într-o nouã etapã, etapa imaterialã, unde drumurile nu existã. De atunci, trupul înceteazã sã se mai miºte, cãci maºinii i s-a terminat benzina...
Acesta este drumul pe care îl parcurgem fiecare dintre noi. El începe din punctul zero ºi se terminã într-un punct pe care numai Dumnezeu îl cunoaºte... Cât trãim, parcurgem drumul hãrãzit fiecãruia dintre noi, drum care duce spre acelaºi inevitabil sfârºit, dar care ne învaþã cât de minunat este sã fii OM !...

_________________
Om mare este cel care nu ºi-a pierdut inima de copil

e elegant eseul tau.ai descris foarte bine ceea ci inseamna om. Bravo tie si astept continuarea ta. :-D

_________________
love with your heart,like a angel or a demon

Multumesc kagome_10. Am mai numeroase eseuri la topicul "Reflexia gandurilor mele". Asta am considerat sa-l pun ca atare, nu in acel topic.

_________________
Om mare este cel care nu ºi-a pierdut inima de copil