Fara "titlu"...

Nu am "fler" de povestitor ca altii mai talentati ca mine, dar o sa va pun o incercare de-a mea....

Oraºul ei natal... I se pãrea atât de îmbâcsit la ora aceea matinalã... Trecuserã anii peste ea ca o clipã. Nici nu-ºi dãduse seama biata Alex îndată ce anume devenise o domniºoarã drãguþã la vreo 25 de ani. Trãia de-atâta timp în oraºul ei, dar nu-ºi dãduse niciodatã seama cât de pustiu poate fi la ora 6 dimineaþa...
Era de înþeles. Era 6 dimineaþa, iar ei nu-i stãtea în fire sã se trezeascã aºa de dimineaþã. Nu ºtia nici mãcar ea de ce se sculase ºi mai ales ce anume o fãcuse sã se plimbe prin oraº la „cântatul cocoºilor”, cand începuse sã ploua. Ploua cu stropi mãrunþi, dar o ploaie caldã de varã, care spãla praful de pe trotuare ºi sosele.
Lui Alex nu-i pãsa cã nu-ºi luase umbrela, nu-i pãsa cã ploaia putea s-o ude ºi cã ar fi putut sã rãceascã... Tocmai se despãrþise de amicul ei, pe nume Igor, un rus care venise în oraºul ei natal pentru afaceri. Igor fusese primul ei prieten ºi întâia ei iubire, deºi nu i se dãruise fizic. Dragostea aceea o marcase mai mult decât vroia sã recunoascã ºi Igor o pãrãsise fãrã vreun cuvânt de explicaþie.
Mergând ea prin ploaia aceea, îºi dãdu seama cã Igor profitase de ea prin vorbe „meºteºugite”, o fãccuse sã creadã c-o iubeºte, cã þine la ea, cã o apreciazã. Aflase de ceva vreme cã plecarea lui Igor nu fusese întâmplãtoare, ci plecase pentru cã-l asteptau responsabilitãþile în Rusia. Prin responsabilitãþi se înþelegea nevastã ºi copii. Când Alex primise vestea, despre adevãrata naturã a lui Igor, de la prietena ei cea mai buna Issabelle, nu o crezuse. Crezuse cã Isa, cum o alinta ea, vroia sã-ºi batã joc de ea, cã era invidioasã pe ea ºi pe fericirea ei, cãci Igor nu plecase încã pe-atunci.
Nu ºtia pe ce strãzi din Londra, oraºul ei natal o apucase, dar cert era cã ajunsese fãrã sa-ºi dea seama în Soho, cartierul boem al Londrei, înþesat de cafenele, pub-uri, cluburi ºi alte cele. N-o interesa nimic din ceea ce vedea. Oricum magazinele erau încã închise. Colinda aiurea, când se lovi de ceva. Pãrea un corp.
Îºi ridicã privirea abãtutã din pãmânt ºi observã un tânãr. Sub o umbrelã neagrã, mare era un bãrbat. Alex îºi jurase sã nu mai audã de bãrbaþi în viaþa ei, dar acel bãrbat de sub umbrelã o fascinã. Nu-i vedea chipul bine, dar se simþea ca ºi când l-ar mai fi întâlnit undeva, ca ºi când ei doi s-ar fi știut mai demult... Nu-ºi putea explica senzaþia aceea. Misteriosul bãrbat, îi zise :
─ Aþi pãþit ceva, domniºoarã ?
─ Nu, rãspunse Alex aproximativ bâlbâindu-se.
─ Ce faceþi prin ploaia aceasta ? Nu ºtiþi cã puteþi rãci ?
─ Ba da, dar nu-mi pasã !
─ Aveþi ceva pe suflet ! zise cu o voce misterioasã necunoscutul.
─ Da, am.
Ce-o apucase sã spunã asta de faþã cu un strãin ? Alex nu-ºi putea rãspunde la aceastã întrebare.
─ Locuiþi în apropiere ? întrebã bãrbatul.
─ Locuiesc pe Tottenham Court Road, cunoscutã pentru magazinele de electronice, calculatoare ºi instrumente muzicale.
─ Cunosc strada. Sunteþi departe de casã. Sa va conduc eu înapoi. Dacã mai staþi mult în ploaia asta o sã vã alegeþi cu o rãcealã de toatã frumuseþea.
─ Bine, zise ea.
„Bine !?” Ce-o apucase sã zicã „Bine” ? Nu ºtia. Misteriosul bãrbat îi „dãrui” o jumãtate din umbrela sa ºi amândoi începurã sã meargã spre cãsuþa ei cochetã din strada Tottenharm Court...

Astept parerile voastre. :-)

PS. Nu stiu care va fi cursul povestii, pentru ca nu o am scrisa pe caiet sau foi. E doar in capul meu. :-(

_________________
Om mare este cel care nu ºi-a pierdut inima de copil