O fantezie...

Probabil multi se vor intreba ce caut la sectiunea aceasta, din moment ce sunt o persoana serioasa, care a inceput mai intai sa "publice" eseuri, dar am si eu o mica fantezie pe care vreau sa vi-o impartasesc... Sper ca o sa va dati voi seama despre ce este vorba, dar sa lasam mai bine scrisul sa "vorbeasca" !

Locul unde începe totul ...

Universul... o imensitate... un ocean necuprins în care domneºte întunericul... Când noi, pãmântenii, ne uitãm în sus, vedem cerul... El pare un imens capac albastru, pus – parcã – sã strãjuiascã prin protecþie, Pãmântul ... a treia planetã de la Soare ... Pe cer se plimbã de la est la vest, maiestuosul Soare, ce dã cãldurã ºi luminã tuturor; alteori, nori albi ca niºte pufuri delicate închipuind diverse forme apar din senin întocmai unor pete; în alte dãþi se adunã de-a valma nori negrii furioºi ºi fulgere, asemenea unor cicatrici luminoase, încep sã-l brãzdeze ... Acesta este cerul, vãzut de pe Pãmânt : un ocean de albastru în toate nuanþele posibile...

De te duci în spaþiu, situaþia se schimbã radical. Privit dintr-o staþie spaþialã, cerul nu mai este altceva decât un imens val de catifea neagrã. La o privire mai atentã, însã, catifeaua neagrã începe sã-ºi dezvãluie, încetul cu încetul, comorile : minunate broderii de praf de stele, de planete, stele de diverse variante ºi dimensiuni, toate formând un ansamblu bine închegat, menit sã fascineze pe oricine ar privi delicatul tablou.

Undeva departe în acest vast Univers exista o micã planetã, pe care nimeni n-o gãsise vreodatã, n-o descoperise ºi n-o numise. Doar ºoaptele neînþelese ale Universului vorbeau cã acolo ar fi sãlãºuit Puternicul Stãpân al Timpului... Pe acea planetã exista un solitar uscat ºi o singurã apã. O Pangeea uriaºã ocupa suficient spaþiu cât pentru patru continente. Acel vast uscat era împãrþit, la rândul lui, în patru þinuturi...

În primul þinut nu vedeai decât cãrbuni încinºi, arzând continuu; munþi vulcanici erupând mai tot momentul erau o realã ameninþare pentru indiferent ce creaturã vie; fâºii de lavã se rãspândeau încotro vedeai cu ochii, unele erau în miºcare, altele împietriserã locului; petice imense de deºert dãdeau singura patã palidã de culoare. Totul acolo pãrea stãpânit de elementul Foc, focul cu dogoarea lui arzãtoare; focul care aduce distrugere, lacrimi, cenuºã; focul care aduce atâtea beneficii... Acolo era Vestul, un þinut al serii, al cursei descendente a soarelui cãtre casa în care va dispãrea, o zonã a nonmanifestãrilor, locaº grozav al Melancoliei. Aceea era casa Toamnei, o zânã cu pãrul ruginiu, cu rochie coloratã în verde, galben, maro, roºu... Ea aducea minunata paletã de nuanțe specificã anotimpului ei, dar ºi feluritele roade bogate ...

În cel de-al doilea þinut vedeai formaþiuni stâncoase închipuind modele alegorice, cascade, râuri, pãduri ... Era un þinut al Pãmântului, element care ne dã roade atât de felurite ºi gustoase, element ce nu va putea fi niciodatã, pe perfect supravegheat de om ... Acolo era Sudul, un þinut al pisajelor diverse, al soarelui de amiazã, sediu al Bunei-Dispoziþii, al Voioºiei... Aceea era casa anotimpului Vara, o zânã cu pãrul bãlai ca soarele ºi-o rochie plinã de broderii minunate...

În al treilea þinut nu vedeai decât jeturi de aer, ridicat în tornade ce chiuiau ca la ele acasã; curenþi de aer cald se ciocneau violent cu cei de aer rece, dând peisajului un aspect auster ... Însã, de te uitai mai atent, o minunatã paletã de culori te ademenea, cãci, parcã verdele sub absolut orice nuanþe ºi aspecte îºi revendicase locul acela... Acolo era Estul, un þinut al naºterii ori renaºterii, al soarelui, al Aerului îmbãlsãmat, locul unde domneau Bucuria, Exaltarea... Aceea era casa Primãverii, o zânã printre zâne, cu pãrul de colorații feerice, cu rochii colorate în cele mai diverse ºi plãcute nuanþe...

În ultimul þinut nu vedeai decât Apa sub toate aspectele ei. Totul acolo era acoerit de o uriaºã calotã glaciarã, ce se extindea, se contracta ºi pulsa continuu în ritmul lent, însã violent, al unei inimi vulcanice ... Peste tot nu vedeai decât zãpadã, þurþuri uriaºi, ape ce formau imense cascade îngheþate, cu suprafeþe vãlurite, ca ºi cum apa ar fi încremenit pe loc sau s-ar fi pietrificat în curgerea ei ... Acolo era Nordul, þinut al celor douã planuri infernale, neantul din care venim ºi-n care ne ducem dupã moarte, locul de unde vin frigul, noaptea, Nimicul... Aceea era casa anotimpului Iarna, Crãiasã a Zãpezilor, cu societatea ei pustie ºi rece, acoperitã de zãpadã, loc în care domneau frigul ºi vânturile puternice... Iarna era o zânã cu pãr alb ºi rochii la fel ºi se simþea încântător în lumea ei împietritã, unde doar Aurora Borealã lumina cerul noaptea ºi unde se aciuiase Tristeþea...

Astfel era împãrþitã marea Pangee .. Fiecare punct cardinal îºi adjudecase locul, fiecare element se simþea la el acasã în þinutul lui, fiecare anotimp avea casa lui ºi fiecare stare emoþionalã îºi fãcea simþitã prezenþa acolo unde-i era casa... Totul era Armonie, Echilibru... Dar, curând, avea sã se schimbe totul...

Sa-mi spuneti ce parere ati avut pana acum !
;-)

_________________
Om mare este cel care nu ºi-a pierdut inima de copil

Salut. Dupã o luuuungã absenþã mai dau ºi eu un semn de viaþã! Ce sã-i faci dacã examenele nu mã lasã? Mã bucur enorm cã mi-ai ascultat sfatul ºi te-ai decis sã postezi "geneza Talismanului Sufletelor". De asemenea, sper sã continui sã scrii mai departe (de unde ai rãmas). Deci, nu-mi rãmâne decât sã-þi urez spor la postat pe mai departe, muuult timp lăsat pentru scris (cã eu nu am :'-(

) ºi inspiraþie. Ah, nu-þi fie teamã sã postezi o "fantezie", pentru că "Om mare e cel care nu si-a pierdut inima de copil". See ya!

_________________
Totul este posibil. Imposibilul ia doar mai mult timp.

S-a creat o Sferã...

Între cele patru anotimpuri totul pãrea sã fie echilibrat, dar zânele erau patru surori, una mai frumoasã ºi mai aprigã decât cealaltã ºi în curând începu lupta pentru supremaþie între ele, cãci fiecare-ºi dorea ca ea sã fie Regina Anotimpurilor ...
Vara-ºi etala soarele ce-i era logodnic ºi toate fructele se pârguiau; Toamna se juca cu culorile ºi crea peisaje de neuitat; Primãvara avea o voce dulce ca a unui înger ºi când vorbea, copacii înmugureau ºi se umpleau de flori ... Numai Iarna avea un fel de a fi arþãgos, mereu arãtându-ºi doar puterea ºi forþa : viscole ºi îngheþuri, zãpezi înalte, friguri mereu mai dominante ...
Dar, marea Pangee avea un loc mirific, unde se întâlnea ceva ... Dacã trãgeai o linie de la est la vest ºi una de la sud la nord, obþineai un mare plus (+), iar unde cele douã linii se întâlneau dând o tangentã, se afla Turnul Echilibrului ... Turnul nu era o construcþie ieºitã din comun, nici prin arhitecturã, nici prin design, nici prin volum, ci doar prin faptul cã acolo locuia Puternicul Stãpân al Timpului ... El veghea ca totul sã fie bine proporþionat ºi la locul lui, nimic sã nu încalce regula Marii Balanþe ...
Vãzând Stãpânul Timpului cã cele patru anotimpuri-surori începuserã sã se certe pentru supremaþie, le chemã la dânsul ºi le aduse în faþa lor o mare oglindã spunându-le :
─ Dragele mele, aceastã mare oglindã este o strãveche Oglindã a Adevãrului ºi vã aratã adevãrul despre firea voastrã. Aºezaþi-vã, pe rând, în faþa ei ºi ea vã va reflecta lumea voastrã, aºa cum este ea. Pe care dintre voi patru o va plãcea cel mai mult oglinda, aceea va fi Regina Anotimpurilor ...
Cele patru surori au ascultat de sfatul Stãpânului Timpului ºi au început sã se aºeze, pe rând, în faþa oglinzii... întâia s-a aºezat Primãvara ºi oglinda a reflectat însãºi esenþa anotimpului ei : verdeaþã, bucurie, renaºtere. A urmat Vara ºi ei i s-a arãtat o lume plinã de verdeaþã nesfârºitã, dogoarea soarelui ... A urmat rândul Toamnei ºi ei i s-a arãtat minunata paletã coloristicã, feluritele roade pe care le aducea. îndată ce Iarna s-a aºezat ºi ea, lumea ei reflectatã era una pustie, rece, acoperitã de zãpadã... doar viscol, îngheþ, atmosferã încremenitã...
Când Iarna ºi-a vãzut omenirea reflectatã, s-a înfuriat ºi a vrut sã ia oglinda spre a o duce acolo unde nu mai avea nimic de reflectat, dar când a pus mâna pe ea, oglinda a început sã se zgâþâie ºi sã se cutremure, de parcã binele ºi rãul s-ar fi luptat pentru supremaþie ºi oglinda s-a spart. Toate cele patru surori au fãcut un ºoc, iar Iarna a început sã plângã, pãrându-i rãu pentru ceea ce fãcuse. Lacrimi de cleºtar curgeau din ochii ei încheþaþi ºi cu cât picau pe jos, cu atât cioburile se adunau una lângã alta, strângându-se la un loc... I-a venit Vara în ajutor care, cu dogoarea ei, a dat formã rotundã cioburilor cristalizate de lacrimile Iernii... A sãrit ºi Primãvara, suflând pe deasupra un vânt reciºor ºi aromat, iar Toamna a colorat globul maestuos. Când ºi-au terminat treaba, i-au dat obiectul rezultat Stãpânului Timpului. Acesta, l-a luat în mânã ºi l-a privit îndelung : era o sferã perfectã, dar care nu însemna nimic. Uitându-se el la acel glob, gândindu-se ce întrebuinþare i-ar putea da, o luminã venitã cine ºtie de unde, a început sã se strângã în acel glob, el prinzând, deodatã, viaþã... Aºa a luat naºtere Sfera Anotimpurilor...

_________________
Om mare este cel care nu ºi-a pierdut inima de copil

Cearta...

Stãpânul Timpului era încântat de munca celor patru surori ºi privea globul aflat în mâinile sale cu uimire ºi admiraþie, dar nu avea de unde ºtii cã în trei dintre surori începea sã încolþeascã o devoratoare dorinþã : dorinþa de putere, mãreþie ori alte avantaje ce s-ar fi putut obþine de pe urma frumosului glob... Trei dintre surori îºi doreau cu ardoare sã punã mâna pe Sferã pentru a obþine ceva închipuit ºi nu ezitarã sã acþioneze în acest scop. De-odatã, Vara se repezi ºi înºfãcã globul din mâinile Stãpânului Timpului ºi dãdu sã fugã cu el, dar o opri Primãvara, iar Toamna nu-i dãdea voie sã mai facã un solitar pas. Aºa au început cele trei surori sã se certe pentru Sferã, care dintre ele sã-l ia, sã-l aibã, sã-l foloseascã...
Cearta durã mult timp ºi Sfera se sparse la un moment dat în patru bucãþi egale, câte una pentru fiecare anotimp... O forþã neºtiutã a separat cele patru bucãþi aducând câte una în palmele fiecãrei dintre cele patru surori. Vãzând una ca asta, Stãpânul Timpului le-a vorbit pe un ton trist :
─ Dragele mele, înainte una dintre voi îºi dorea sã devinã Regina Anotimpurilor, iar eu v-am adus Oglinda Adevãrului pentru a vã spune ea care dintre voi meritã acel titlu... Iarna a reuºit sã spargã frumoasa oglindã datoritã nemulþumirilor sale, dar, apoi, cu toatele, aþi reuºit sã creaþi ceva frumos, astfel luând fiinþã Sfera Anotimpurilor... Acum, v-aþi certat trei dintre voi pentru cã vroiaþi Sfera pentru voi înºivã, reuºind sã spargeþi ceea ce tocmai aþi creat împreunã... V-aþi ales cu patru bucãþi din întregul de-odinioarã. Ce-o sã mai faceþi acum ?!!?
În timp ce Stãpânul Timpului vorbea, Iarna, cea care nu se certase, îºi privi bucata din mâinile sale. Observã cã aceasta cãpãtase diverse nuanþe coloristice : albastru ca de pildă apa, alb precum zãpada ºi gheaþa, bleu precum sclipirile îngheþate ale gheþarilor, gri-cenuºiu cum ar fi atmosfera iarna... Bucata ei trimetea o luminã rece, stranie, feericã... Îºi dãdu seama ºi cã bucata înmagazinase în ea forþa Apei, acest mare benefic, constructor, modelator, dar ºi distrugãtor. Închisese înãuntrul ei eficacitatea frigurilor mereu mai aspre ºi îngheþurilor iernii... Totul în acea bucatã era specific anotimpului Iarna, dar ºi elementului Apã... Vãzând ea una ca asta, se hotãrî sã spunã :
─ Stãpâne, am observat cã bucata mea a cãpãtat caracteristicile fireºti ale anotimpului meu. Nu cred cã am s-o pãstrez, pentru a nu cãdea ºi eu în ispita surorilor mele ºi sã-mi doresc mai mult... Am s-o las liberã sã plece. Fie ca forþa vânturilor aprige ale Iernii s-o poarte ºi s-o cãlãuzeascã unde va crede ea de cuviinþã sã se opreascã !
Spunând aceste, Iarna dãdu drumul bucãþii ei, care, mânatã de-o forþã incredibilã, dispãru din mâinile ei ºi din acele locuri...
Observând una ca asta, celelalte surori se uitarã ºi ele mai prudent la bucãþile lor. Bucata ce era la Primãvarã avea o culoare verde-pal, ca frunzele ce de-abia încep sã se iveascã timid dupã cãderea florilor din copaci; pãstra o nuanþã alb-roz întocmai florilor ce plezneau vesele îndată ce Primãvara venea... Avea înãuntrul ei „ferecatã” tăria Vântului cãlduþ care adie printre crengi când anotimpul renaºterii venea ºi o luminã blândã, caracteristicã anotimpului Primãvara...
Vara observã cã bucata ei avea cele mai diverse nuanþe : verdele viguros al frunzelor, covorul multicolor al florilor, roºul palid al cireºelor ºi al fructelor ce se pârguiau, galbenul strãlucitor al soarelui de varã, albastrul cerului ºi alte palete de nuanțe care mai de care mai vesele ºi mai frumoase... Bucata ei pãstra înãuntrul ei forța ºi forþa Focului, acest mare distrugãtor, cel mai puternic dintre elemente... Lumina bucãþii ei era una vie, strãlucitoare, asemenea focului, a Verii...
Toamna vãzu cã bucata ei avea o alură roºiaticã spre maroniu, simbol al „îmbãtrânirii” frunzelor, un verde stins, un gãlbui palid, toate simbolizând moartea naturii spre o nouã renaºtere în urmãtoarea primãvarã... Bucata avea înmagazinatã puterea Pãmântului, cel care ne dã feluritele sale roade bogate... Lumina caracteristicã era una palidã, melancolicã, tomnaticã, specificã anotimpului Toamna...
Vãzând una ca asta, surorile Iernii au început sã-i dea dreptate ºi au lãsat ºi ele bucãþile lor libere... o forþã incredibilã ºi neºtiutã le-a fãcut ºi pe acelea nevãzute din acele locuri... Dupã aceea, liniºtea reveni peste Pangeea, dar aventura bucãþilor plecate de-abia începea, cãci ele aveau înãuntrul lor puterea celor patru anotimpuri...

_________________
Om mare este cel care nu ºi-a pierdut inima de copil

Eh ! N-a mai zis nimeni nimic... Ciudat ! Iata o urmare :

Un rãzboi...

Având puterea celor patru anotimpuri ferecatã înãuntru, bucãþile îbi începurã lunga cãlãtorie prin Univers... Dupã un timp, ele s-au oprit din drumul lor pe o planetã unde-ºi aveau „casa” cele patru elemente : focul, aerul, pãmântul, apa... Cele patru elemente erau patru fraþi, ce trãiau în pace ºi armonie unul cu altul.
Focul era asemenea elementului cu acelaºi nume : o sclipire, o vãpaie, un jucãuº. Avea pãrul roºu ca para focului ºi ochii ca ºi flãcãrile... Lui îi picã în mânã bucata roºie, care aparþinuse cândva Verii... Aerul era nevãzut, doar simþit atunci când vântul adie sau la venirea unor miresme. Nici cã puteai sã-i dai o formã sau sã-l descrii. Lui îi cãzu bucata verde ce aparþinuse Primãverii. Pamântul era întocmai elementului sãu, nestãpânit, plin de taine, bogat ºi mărinimos în roadele ce le oferã... Avea pãrul galben, ochii de miere ºi lui îi reveni bucata galben-maro-portocalie ce aparþinuse Toamnei... În sfârºit, Apa era un tânãr cu pãr alb, cu ochi albaºtrii, asemnea elementului sãu. El aducea atât beneficii, dar ºi distrugere uneori. Lui îi reveni bucata ce aparþinuse Iernii...
Nimic deosebit nu se întâmplã când cele patru bucãþi intrarã în posesia fraþilor ºi nici aceºtia nu prea ºtiau la ce sã le foloseascã... Însã, duºmani necunoscuþi, invadatori strãini, care auziserã cã pe acea planetã ar putea fi ascunse comori imense, cãlãtorirã prin spaþiu, venind acolo unde era casa elementelor, cu gând sã cucereascã planeta aceea, pornind din senin un rãzboi crunt. Fiinþele acelei planete s-au adunat într-o mare armatã care sã facã faþã cotropitorilor, condusã de cãtre cei patru fraþi.
Rãzboiul începu, dar fraþii erau cei care conduceau de departe lupta, deºi luptau doar trei dintre cei patru. Pãmântul îºi folosea puterea, înghiþind mii de cotropitori în nisipuri miºcãtoare ivite din senin, în tornade de praf ºi omorând alte zeci de mii cu bolovani sau pietre care cãdeau din cer, de parcã ar fi plouat cu ele. Focul pârjolea totul în calea lui, nelãsând nici mãcar un stârv în urmã, ci doar cenuºã. Vântul îi completa pe cei doi fãcând tornadele de pietriº sau nisip mai ameninþãtoare sau amplificând tăria flãcãrilor. Numai Apa nu lupta cãci nu vroia. Luptele devenirã din ce în ce mai aprige ºi duºmanul, printr-un vicleºug bine ticluit, reuºi sã-i doboare în luptã pe cei trei fraþi.
Vãzând Apa, ultimul frate rãmas în viaþã una ca asta, îºi chemã în ajutor verii, care nu erau alþii decât cele patru vânturi. Verii celor patru fraþi venirã pe datã. Se înfãþiºã Vântul de Vest, care zbicea feþele, usca pielea, secãtuia puterile, îi veni în ajutor Vântul de Est care aducea miresme îmbãtãtoare, puternice, încãt bieþii duºmani erau copleºiþi de-atâta mirosuri. Sãri ºi Vântul de Sud, care stârnea furtuni groaznice, pe el completându-l Vântul de Nord, care chiuia ºi sufla un frig nãpraznic peste duºmani. Fratele rãmas, le spuse verilor sã-i ia de pe câmpul de luptã pe fraþii lui morþi ºi sã-i ducã într-un loc tainic, unde nimic nu le-ar fi tulburat somnul, urmând ca el sã le facã cele cuviincioase într-o astfel de situaþie.
Apa, ultimul rãmas se uitã la duºmanii lui ameþiþi de-atâta vânturi ºi îi privi cu urã. Atunci, toatã puterea apei îºi fãcu simþitã prezenþa... Din cer cãdeau ropote de picãturi de ploaie mari, amare precum durerea Apei, care-ºi jelea fraþii morþi; apele creºteau pe solul planetei, venind cu o tărie de neînchipuit spre duºmani. Valurile apelor ce se rostogoleau nãvalnic peste armata vrãºmaºã pãreau ca niºte cãlãreþi ce veneau în ropote de cai ca sã nimiceascã duºmanul. Apele erau atât de reci, cã pãreau sãgeþi de gheaþã care îi strãpungeau pe duºmani fãrã milã, nelãsându-le nici o posibilitate de contraofensivã sau de apãrare. Într-un potop uriaº de apã toatã armata vrãºmaºã fudsese înghiþitã... Nimic nu mai rãmãsese în urmã...
Apa, ultimul dintre cei patru fraþi plecã din locurile natale pentru cã ele îi aminteau de cruntul rãzboi ºi de pieirea fraþilor lui dragi... Înainte sã-i ingroape pe fraþii lui, Apa a observat celelalte bucãþi ce odinioarã fãcuserã parte din Marea Sferã ºi le luã asupra sa spre pãstrare, fiind singura amintire rãmasã de la fraþi. S-a atabilit pe planeta verilor sãi, cele patru vânturi, unde a locuit tot restul vieþii sale. Când a simþit cã-i vine firescul sfârºit, a încredinþat spre pazã ºi protecþie verilor lui cele patru bucãþi ce le deþinea. Aºa au intrat Vânturile în poseia bucãþilor acelea...

_________________
Om mare este cel care nu ºi-a pierdut inima de copil

Mare dezamagire ! N-am ami continuat de mult timp ! Sa continuam acum...

Întâmplãri...

Vântului de Est îi reveni onoarea de a se îngriji de bucata ce aparþinuse cândva Primãverii ºi Aerului; Vântului de Sud îi reveni bucata Verii ºi a Focului; Vântului de Vest bucata Toamnei ºi a Pãmântului, iar Vântului de Nord bucata Iernii ºi a Apei. Debutantul dintre cei patru fraþi era un tânãr cu pãr bãlai ca razele soarelui ºi ochii verzi ca frunzele proaspete, Primãvara. Al doilea era un tânãr cu pãrul roºu ca sângele ºi ochii chihlimbãrii ca mierea, al treilea avea pãr castaniu ºi ochii de aceeaºi culoare, iar ultimul avea un pãr argintiu ºi ochi albaºtri sticloºi ca de exemplu gheaþa.
Ajunºi la vremea însurãtorii, cei patru fraþi îºi cãutarã soþii. Aflaserã dânºii cã nu departe de regatul lor era un altul unde ºase fete-surori se aflau la sorocul mãritiºului. Regatul vecin cu al lor era unul bogat ºi înfloritor, ca acala al lor, iar îndată ce cei patru fraþi ajunserã acolo se fãcu vâlvã mare, cãcci erau renumiþi cei patru pentru onestitatea lor, dar ºi pentru firea aprigã...
Primului dintre fraþi îi plãcu de o fatã cu pãrul bãlai ca razele soarelui ºi ochi gãlbui ca mierea. Ea se numea Armonia. Celui de-al doilea îi plãcu de o tânãrã cu pãrul negru ca pana corbului ºi ochii albaºtrii ca azurul. Ea se numea Prietenia.
Celui de-al treilea îi plãcu de o fatã cu pãrul roºu ca para focului ºi ochi verzi ca smaraldul pe numele ei Curajul... Ultimului dintre ei îi plãcu de o tânãrã ce avea pãrul argintiu ca razele lunii ºi ochi albaºtri ca de gheaþã ºi se numea Speranþa.
Cei patru fraþi au fãcut nunta în regatul fetelor apoi s-au retras spre regatul lor pentru a-ºi vedea fiecare de familia nou-þntemeiatã. Nu ºtiau sãracii cã uneia dintre surori, celei de-a cincea, îi plãcuse de dânºii ºi sperase ca unul dintre ei s-o cearã de soþie ºi când vãzuse cã nici unul n-o cere, o urã vecinã cu haosul pusese stãpânire pe inima ei ce fusese curatã pânã atunci.
Fiindu-i dor de surorile ei mãritate, cea de-a cincea, pe numele ei Discordia, le fãcu o vizitã surorilor ei ºi când observã cã le merge bine, cãc sunt apreciate de soþii lor, ocrotite ºi iubite, mintea ºi inima ei cãzurã pradã întunericului ce era identificat cu un singur cuvânt : rãzbunare...
Discordia s-a întors acasã, s-a închis în cele mai tainice încãperi ºi a început sã-ºi conceapã planul diabolic... Când planul ei a fost profilat în mintea ei în cele mai mici amãnunte, a ieºit din ascunzãtoare ºi s-a dus la sora ei mai mica.
Ultima dintre cele ºase surori, mezina, era o fiinþã delicatã ca un înger, cu inima purã ºi seninã, cu pãrul bãlai ca al zânelor ºi ochi senini ca ai cerului. Ea se numea Iubirea... Discordia îi spuse într-o zi :
─ Sora mea, tu le ºtii pe surorile noastre mai mari cumplit de bine. N-ai dori sã mã ajuþi cu o treabã ?!
─ Cu ce te pot ajuta ? întrebã Iubirea
„Naiva !” îºi zise Discordia. „Bine cã e aºa credulã ! Cel puþin nu va bãnui nimic, dacã voi ºti sã mã prefac aºa cum trebuie !” îºi continuã ea gândul
─ Am fãcut o vizitã surorilor noastre mãritate, zise tare Discordia, dar am uitat sã le cumpãr ceva de casã nouã. Nu vrei sã mã ajuþi tu ?
─ Cu cea mai mare plãcere, surioarã ! zise Iubirea
„Perfect !” îºi zise Discordia
Cele douã surori plecarã la cumpãrãturi, iar Discordia avea grijã cum se purta pentru ca sora sa, Iubirea, sã nu bãnuiascã nimic din planurile sale...

_________________
Om mare este cel care nu ºi-a pierdut inima de copil