Poveste...

Salut. M-am decis sã postez încã un fragment din încercãrile mele de a scrie. Nu am ºtiut cam pe unde sã o încadrez pentru cã nu e nici fan fic, dar nu prea seamãnã nici a eseu, dar... Indiferent ce greºealã, discrepanþã, ieºire din ritm, lucruri ce par ilogice pe care le remarcaþi, vã rog insistent sã mi le semnalaþi; ar fi un ajutor nespus de mare pentru mine ºi pentru modul meu de a scrie, reuºind astfel sã mã perfecþionez. De asemenea, absolut orice criticã, pãrere, îndrumare în legãturã cu stilul, modul de a descrie ºi de a expune, este mai mult decât binevenitã. Povestea este foarte scurtã deoarece nu cred cã am destulã experienþã, nu am un stil bine pus la punct pentru realizarea unei lucrãri de anvergurã mare. Lecturã plãcutã!

Poveste...

Era doar o simplã trecere de pietoni. Banalã, obiºnuitã, ca atâtea altele înaintea ei, ca atâtea altele dupã ea, ca atâtea altele ce–ºi primesc, zi dupã zi, oaspeþii.
Auzeam maºinile huruind ºi–mi dãdeam seama cã pãtratul negru, agãþat deasupra strãzii la vreo câþiva metri, sclipea încã în roºu.
Simþeam boarea caldã ce mângâia fãpturile pãmântului... Plãcute mai erau ultimele zile de octombrie! De undeva, cred cã din dreapta mea, acum nici nu pot sã–mi mai dau seama, ceva mi–a atins faþa. Am tresãrit. Nu am concretizat prima datã ce era. Apoi, cu brațele tremurând, am pipãit lucrul acela strãin ce îndrãznise sã se apropie de mine. ªi am zâmbit încântat, de unul singur, fãrã sã am aparent un motiv. O frunzã îngãlbenitã poate de timp, purtatã pe braþele unduitoare ale vântului, se izbise de obrazul meu. Probabil cei din jur mi–au aruncat priviri nedumerite. Dar sincer, în acel ocazie nu m–a interesat. Am continuat sã mângâi cadoul dãruit de natura, iar sub degetele mele iscoditoare, frunza uscatã a scos un sunet ca un geamãt prelung, îndurerat. Cu surâsul abia mijit în colþul buzelor am coborât braþul dea lungul corpului, þinând între degete frunza mare dar fragilã ºi am ascultat.
Vãlmãºeala motorizatã nu–ºi luase pauzã. Cu mâna dreaptã, în care þineam bastonul, am încercat sã–mi dau seama unde se aflã marginea trotuarului. O secundã m–am speriat; inima a început nebuneºte sã se zbatã în piept. Apoi mi–am adus aminte; mai devreme, acum nici jumãtate de orã, cineva, un om, a trecut pe lângã mine. S–a împiedicat, s–a lovit un pic ºi a plecat mai departe. Dar eu am rãmas cu bucata subþire din lemn... ruptã. Aºa cã, acum, trebuia sã mã aplec puþin din posterior ca toiagul sã ajungã la sol, sã ºtiu pe unde calc. A câta oarã era îndată ce mi se întâmpla asta? Nu am stat sã mai socotesc...
Apoi mi–am îndreptat atenþia în stânga mea, cu mâna încercând sã ating pe cineva. Fãrã sã vreau, am dat peste cãpºorul unui copil, dupã cum mi–am dat seama din înãlþimea lui. Am încercat sã zâmbesc ºi sã mã întorc spre el cu faþa. Nu am vrut decât sã–l rog sã–mi spunã când se va transforma semaforul în verde, dar nu am apucat. S–a rãstit pe un ton înciudat la mine ºi i–am auzit paºii clãmpãnind, apãsaþi pe asfalt, depãrtându–se.
Un fior rece m–a strãbãtut din creºtetul capului ºi pânã în vârful picioarelor. Simþeam privirile înþepãtoare ale celorlalþi oameni strãpungându–mã parcã din toate pãrþile. Era o senzaþie atât de stranie, de realã, atât de... dureroasã. ªi acea senzaþie o aveam zilnic. Mã credeam obiºnuit cu ea, dar iatã, mi se dovedea încã o datã cã mã înºelasem.
Am ridicat fruntea ºi vântul m–a binecuvântat cu contactul sa. ªi am simþit cã aº putea rãmâne aºa, încremenit în timp, pentru totdeauna. Eu, cu mine însumi, ascultând doar murmurul dulce al adierii purtate prin toate ungherele planetei. Aproape îmi imaginam câte poveºti mi–ar putea spune, câte locuri mi–ar putea descrie, visele câtor oameni mi–ar putea împãrtãºi...
Un ghiont din spatele meu m–a trezit la realitate, smulgându–mã brutal din scurta reverie. Am transformat atent; hârâitul supãrãtor al motoarelor nu–mi mai zgâria timpanele ºi am realizat cã în sfârºit puteam trece. Mai numeroase trupuri s–au ºters iute de mine, grãbindu–se sã pãºeascã peste liniile paralele. Am aºteptat cuminte ºi când am crezut cã am rãmas printre ultimii, am pãºit ºi eu încet, cu atenþie, spre partea cealaltã a strãzii. Ciotul chinuit al bastonului rupt scotea un scârþâit gros, pe care în momentele acelea l–am asemuit fãrã sã vreau unui bocet înfundat. Mai mulþi oameni m–au luat în rãspãr, vrând sã ajungã în partea opusã, în locul de unde eu tocmai plecasem. În partea mea stângã, probabil la nu mai mult de un metru ºi jumãtate distanþã, automobilele torceau molatece, parcã obosite. Am continuat sã merg, parcã ºi mai încet.
ªi în momentul grabnic urmãtor piciorul mi s–a înþepenit brusc în ceva. M–am clãtinat nehotãrât, asemeni frunzei pe care o strângeam între degete, apoi am simþit asfaltul aspru zdrelindu–mi dermă subþire a palmelor. Mã împiedicasem prosteºte, precum un copil mic, de o crãpãturã din mijlocul strãzii. O durere ascuþitã mi s–a împrãºtiat de la genunchi în tot corpul, inundându–mi fiecare celulã. Probabil arãtam ridicol zãcând pe jos, cât eram de lung. Am înghiþit nodul dureros pe care–l simþeam îngreunându–mi respiraþia ºi am pipãit bezmetic, în toate pãrþile, în cãutarea celor douã lucruri pe care le scãpasem din mânã. Paºii trecãtorilor se auzeau din ce în ce mai repezi împrejurul meu, semn cã cele câteva zeci de secunde acordate culorii verde, aveau sã se sfârºeascã în curând. Am întrebat atunci, pe un ton cei drept cam ușor ºi sfios, dacã cineva mi–a vãzut bastonul. Nimeni nu mi–a rãspuns, aºa cã, iarãºi, am întins braþele cu degetele rãsfirate, mângâind pãmântul zgrunþuros.
M–am cutremurat. Palmele zgâriate gãsiserã frunza pe care o mângâiaserã acum câteva minute în urmã. Era sfãrmatã, cãlcatã în picioare de ceilalþi oameni. Pentru douã, trei secunde ce mi s–au pãrut destul de lungi cât o viaþã de om, am înþepenit. Acolo, în mijlocul mulþimii nepãsãtoare, inima mea împietrise... Am lãsat capul în jos ºi bãrbia mi–a atins pieptul. Mâna stângã a regãsit ºi s–a încleºtat pe lemnul a ceea ce mai rãmãsese din bãtrânul ºi credinciosul meu prieten.
M–am ridicat ºi în urletele claxoanelor si ale motoarelor, am strãbãtut ºi restul distanþei ce mã despãrþea de trotuar.
În urma mea lãsam o trecere de pietoni pe care zãcea zdrobitã o frunzã, împrãºtiatã în zeci de bucãþi. ªi mã îndreptam cãtre o altã trecere de pietoni.

_________________
Totul este posibil. Imposibilul ia doar mai mult timp.

Sal. Mulþumesc mult pentru cã ai avut rãbdarea de a citi mica mea istorioarã. ªi eu, la fel ca tine, scriu de plãcere, iar dacã am norocul de a place ºi altcuiva, e ºi mai bine. Nu sunt genul de om care modificã o poveste doar pentru a fi pe placul celorlaþi ºi de a fi cititã. Iar în legãturã cu greºelile, cred cã oricine (cel puþin cei care se gândesc serios îndată ce scriu ceva) cer pãreri, critici constructive pentru a-ºi perfecþiona stilul. ªi da, naturaleþea nu trebuie pierdutã, în schimb trebuie ºlefuitã pentru a exista un echilibru în scrierea respectivã. Din aceastã cauzã am rugat insistent sã mi se anunþe indiferent ce greºeli, pentru cã doar aºa îmi pot da seama de ceea ce cred ºi alþii, dar mã pot aprecia ºi pe mine, privitor la lucrãrile realizate. Multumesc încã o datã! See ya!

_________________
Totul este posibil. Imposibilul ia doar mai mult timp.