Reflexia gandurilor mele

Uneori, imi trec deosebit de multe ganduri prin cap ! Pe unele le-am materializat si vreau sa le impart cu voi> Iata prima reflexie :

Singurãtatea... boalã sau medicament ?

Singurãteatea... O sabie cu douã tãiºuri... Un cuvânt ce poate avea atâtea interpretãri...
Singurãtatea ca boalã... Oare cum o fi ?... Te laºi cuprins de aceastã stare ºi declari cã vrei sã fii singur... La început, toþi te înþeleg, cãci singurãtatea inițiază ca un fenomen. Toþi îºi spun cã o sã-þi revii dupã ce rãmâi o vreme singur.
Fenomenul singurãtate þi se pare atât de dulce la început, încât ai vrea sã zãboveºti mai mult în acea stare... Te identifici atât de mult cu starea în care ai intrat, cã nu-þi dai seama cã ai ajuns un taciturn, care nu vede decât lumea lui, lume în care nimeni nu mai are voie sã intre. Nu observi cã þi-ai fãurit un glob de sticlã în jur, iar în acel glob nimeni nu se mai aflã în afarã de tine... Nu observi cã toþi prietenii te-au pãrãsit, cã n-ai mai comunicat cu nimeni de-o vreme extraordinar de îndelungatã, cã te complaci atât de mult în singurãtate, încât nimic din ceea ce aveai mai anterior de aceastã stare nu mai existã...
Când, în sfârºit, îþi dai seama de aceste lucruri, ai impresia cã esti pe marginea unei prãpãstii... Strigi disperat dupã ajutor, dar nu este nimeni lângã tine sã þi-l prezintă ºi atunci... începi sã cazi... Cazi într-un abis necunoscut în care pierzi tot ceea ce însemnai tu ca om ºi nu este nimeni care sã te salveze... Iatã singurãtatea ca o boalã !...
Cealaltã faþã a singurãtãþii este aceea în care simþi nevoia sã evadezi... Ai mulþi prieteni în jurul tãu, citeºti cãrþi, te laºi purtat de valurile vieþii care te urcã ºi te coboarã ºi totuºi îþi doreºti o clipã de evadare... Evadezi citind o carte bunã, chiar dacã ai mai citit-o sau nu înainte... Te uiþi la un film care-þi place, scrii ceva ce-þi trece prin minte ºi simþi liniºtea care te înconjoarã... Iatã singurãtatea ca un medicament !...
Diferenþa dintre cele douã este cã la singurãtatea ca o boalã nu ºtii îndată ce anume te-ai îmbolnãvit ºi nu mai poþi sã te vindeci, iar la singurãtatea ca un medicament eºti conºtient cã trebuie sã revii la lumea pe care o ai, sã nu te laºi pradã acestei stãri dulci ºi ademenitoare, ci doar sã mai iei din când în când câte-o dozã din ea, ca sã-þi refaci psihicul !...
Singurãtatea este, totuºi, un cuvânt pe care fiecare este liber sã-l interpreteze cum doreºte !

Asta a fost ! Astept pareri !

_________________
Om mare este cel care nu ºi-a pierdut inima de copil

Salut. Uite ºi mediataþia mea preferatã. Aºa cum am mai spus, mã regãsesc în ceea ce ai scris. Din fericire, nu am cunoscut singurãtatea prin prisma unei boli, dar nici mult nu mai aveam! Cert este cã fiecare om are nevoie, aproximativ ca de aer, ca în anumite momente sã fie singur, numai el ºi cu sinele, numai el ºi gândurile lui ascunse. Pãcat cã în ziua de azi, puþine mai sunt clipele care ne consimt sã ne regãsim pe noi în singurãtate. Aºtept ºi celelalte fragmente! See ya!

_________________
Totul este posibil. Imposibilul ia doar mai mult timp.

Very nice... nu am eu multi prieteni, dar am cativa... daca nu pui la socoteala pe cei de pe internet, pe care ii consider (pe majoritatea) prieteni mai buni decat uni din realitate Smile

_________________
Reflexia gandurilor mele Reflexia gandurilor mele

Iata ceva nou de la mine :

Timpul...

Oare care ar fi cea mai bunã ºi potrivitã definiþie a timpului ?... Timpul nu se vede ºi nu se percepe cu ajutorul celor cinci simþuri ale omului... Lui i se potrivesc verbele „a exista” ºi „a curge”, ultimul arãtând ºi o acþiune iereversibilã...
Mãsurat cu susținerea unui dispozitiv ingenios inventat de mintea strãlucitã a omului, timpul se trãieºte !...
Se pot evidenþia, însã, unele aspecte ale timpului...
Timpul ca o clipã ar putea fi „înfãþiºat” printr-o intersecþie aglomeratã plinã de maºini ºi pietoni, unde totul merge pe „repede-înainte”...
Timpul ca o viaþã... E cel mai lung ºi mai plin de semnificaþii aspect al lui, cãci viaþa se trãieºte zi de zi, an de an... Convieþuieºti într-o lume mare, populatã cu fel de fel de oameni, o lume care se agitã, se frãmântã, vibreazã... Din aceastã lume, o bucãþicã îþi aparþine þie, prin cunoscuþii pe care îi ai aproximativ de tine, cãrora le urmaãreºti acþiunile ºi atunci cãnd o persoanã pleacã la Domnul, mult mai târziu înþelegi cã viaþa acelei persoane a fost un film ca o clipã, pe care nu l-ai vãzut pe o peliculã, ci l-ai simþit pe propria ta piele, fiind tu însuþi un personaj al acelui film... Viaþa, întocmai unor valuri, te poate ridica pe cea mai înaltã culme a gloriei, a carierei tale, ca apoi, dacã nu ºtii sã reziºti pe acea culme, valul te poate arunca fulgerãtor, cu o forþã încântătoare cãtre abis... ªi atunci îndată ce începi sã cazi, îþi dai seama cât de greu, anevoios a fost sã urci ºi cât de uºor, lesnicios este sã cobori... Atunci þi se pare cã întortocheturile vieþii sunt adesea asemenea unui labirint în care te simþi rãtãcit, fãrã a avea un ghid care sã te scoatã afarã... De ºtii sã gestionezi cu abilitate valurile vieþii, urcuºurile ºi coborâºurile nu te vor mai lua prin surprindere, ci le vei trece firesc, þinându-le piept cu forþã ºi capul sus...
Timpul ca prieten este acea clipã pe care þi-o rezervi þie însuþi pentru a reflecta asupra unui aspect din viaþa ta, unei nereguli ce te frãmântã sau pur ºi rudimentar momentul tãu de relaxare deplinã...
Timpul ca duºman. Atunci câd ai atâtea de fãcut, de rezolvat, încãt minutele, orele, zilele ºi anii trec pe lângã tine pe nesimþite, cu viteza unui intercity, atunci timpul devine un duºman, inițiază sã te încurce, sã devinã sufocant, transformându-te încet, dar sigur, în sclavul lui...
Indiferent care ar fi profilul timpului, se evidenþiazã o concluzie : Tempus edax rebum [/b]– [b]Timpul, devorator a tot ceea ce existã... El e mereu timp ca o clipã !...

Asta a fost ! :-)

_________________
Om mare este cel care nu ºi-a pierdut inima de copil

Sal. În sfâeºit ceva nou pe la orizont... Elegant construit ºi interesante perspectivele din care momentul este analizat... Timpul perceput de noi ºi timpul perceput de Univers, mortalitatea ºi eternitatea...
Am observat doar câteva greºeli de tehnoredactare (iereversibilã, urmaãreºti, câd), ºi în câteva locuri mi se pare un pic fraza "forþatã" "ultimul arãtând ºi o acþiune iereversibilã", "Se pot evidenþia, însã, unele aspecte ale timpului", "Atunci þi se pare cã întortocheturile vieþii sunt adesea întocmai unui labirint"(cuvântul "întortocheturile" cred cã poate fi înlocuit cu altul mai apropiat de atmosfera eseului), "fãrã a avea un ghid", "De ºtii sã gestionezi cu abilitate valurile vieþii"... verbul gestionezi duce cu gândul la ceva real, mult prea real în comparaþie cu tema abordatã aici. Teribil de frumos construit "Viaþa, asemenea unor valuri, te poate ridica pe cea mai înaltã culme a gloriei, a carierei tale, ca apoi, dacã nu ºtii sã reziºti pe acea culme, valul te poate arunca fulgerãtor, cu o forþã copleșitoare cãtre abis" ºi "înþelegi cã viaþa acelei persoane a fost un film ca o clipã, pe care nu l-ai vãzut pe o peliculã, ci l-ai simþit pe propria ta piele, fiind tu însuþi un personaj al acelui film"...Frumos!
Sper sã nu te fi deranjat ceea ce am spus si apropo de timp, mi-am adus aminte de o fraza pe care o îndrãgesc destul de mult: "Opreste Doamne timpul... ªtiu cã unde nu e timp nu e nici viaþã, nici iubire, dar te rog opreºte timpul cu care ne mãsori destrãmarea" (Lucian Blaga) (citatul nu este exact aºa pentru cã nu-mi mai aduc aminte bine :'-(

). See ya!

_________________
Totul este posibil. Imposibilul ia doar mai mult timp.

Multumesc Anaiyda pentru observatiile facute. In caz ca nu ai observat inca, ti se permite - ca moderator - sa dai edit la textul meu. Poti sa-l corectezi, daca ti se pare ceva fortat sau incorect gramatical !
Acum inca ceva de la mine :

De ce ?...

De ce plângem ?... Ce ne face pe noi oare sã vãrsãm lacrimi ?... Oare bucuria ori necazul ?... Sau doar plângem din nevoia de a ne descãrca de toate tensiunile acumulate peste zi ?... Plângem când simþim cã totul în jurul nostru se destramã, când suntem veseli de ceva sau îndată ce suntem triºti, plângem dacã simþim cã înãuntrul nostru s-au acumulat atât de multe lucruri, încât avem impresia cã numai lacrimile ni le pot ºterge, plângem uneori doar din nevoia de a ne uºura sau pur ºi simplu plângem fãrã un motiv anume.
De ce suntem triºti ?... Suntem triºti din aceleaºi motive care aduc plânsul. Tristeþea nu bate la poarta inimii noastre întrebându-ne : „vrei sã fii trist?”, ci pur ºi simplu ne invadeazã fãrã un pretext anume. Atunci devenim melancolici, apatici, triºti. Nu trebuie sã dãm explicaþii de ce suntem triºti, cãci uneori nu avem un rațiune anume la tristeþea noastrã.
De ce râdem ?... Râdem doar ca sã uitãm de necazuri, râdem pentru cã râsul este cel mai de preþ medicament. Râsul ca ºi medicament te revigoreazã, îþi dã puterea de a rãzbi mai uºor în viaþã, îþi umple plãmânii de un aer proaspãt, revigorant, care te mobilizeazã, te întãreºte, te înalþã.
De ce vorbim sau tãcem ?... Se spune cã atunci când vorbeºti prea mult eºti guraliv, moarã hodorogitã ºi persoanele de lângã tine au tendinþa sã te îndemne sã mai taci pentru cã le sâcâi. Dacã, din contrã, nu prea vorbeºti, fiind o fire mai tãcutã, atunci þi se pune pe datã eticheta de „ciudat” ori „taciturn”, nimeni nu se întreabã din ce anume motiv taci. Poate tu taci reflectând la ceea ce spun cei din jurul tãu, poate taci fiindcã meditezi la ceva anume, poate taci gândindu-te cã dacã ai spune ceva ai jigni pe cineva sau poate taci doar din dorinþa de a nu spune nimic. Poate cã tãcem doar din nevoia de a procesa cu susținerea creierului nostru – aceastã materie cenuºie eminentã, aceastã uzinã-labirint – informaþia pe care tocmai o percepem de la o persoanã ce vorbeºte sau propriile noastre gânduri, pãreri. Poate cã tãcem din dorinþa de a ne construi propoziþiile, ce le vom spune, mai bine, mai armonios, aºa încât sã nu rãneascã pe cel cãruia îi vom adresa acele cuvinte. Cine poate ºti uneori de ce anume tãcem ?... De ce trebuie neapãrat sã fim rapid etichetaþi dacã vorbim prea mult sau tãcem ?...
De ce unele persoane merg la psiholog sau consilieri de tot felul ?... În þãrile occidentale, cu o culturã mult mai dezvoltatã, cu o mentalitate deschisã, mersul la un consilier sau psiholog nu este ceva nefiresc. Pentru un occidental un psiholog, un expert, îl poate ajuta sã gândeascã mai limpede, îl poate ajuta sã vadã când anume greºeºte, îl poate îndruma spre o cale bunã atât pentru el cât ºi pentru cei din jurul lui. În þãrile neoccidentale, cu o mentalitate puþin mai închisã, învechitã, mersul la un psiholog este un subiect tabu sau mai rãu: intervine concepþia conform cãreia dacã mergi la psiholog eºti nebun !
Oare toate întrebãrile încep cu „de ce ?” ?... Complicat acest „de ce” ºi destul de plin de îndoieli, de nedumeriri !... De ce aceasta este structura unui „de ce” ?...

Asta a fost ! :-)

_________________
Om mare este cel care nu ºi-a pierdut inima de copil

Vad ca "prind" reflexiile astea ! Am sa mai pun una :

De ce „scriem” ?

Mulþi se întreabã : „Ce mã face pe mine sã scriu ?”, dar prea puþini ºtiu un rãspuns satisfãcãtor la aceastã întrebare.
Poate cã scriem din nevoia de a spune cuiva ceea ce gandim, fiindu-ne mai uºor sã ne „spunem” oful în faþa unei coli albe de hârtie care nu ne judecã ºi nu ne reproºeazã nimic... Poate ne vine greu sã transpunem în vorbe tot ceea ce ne frãmântã, alegând scrisul ca formã de materializare a acestor vorbe... Poate simþim nevoia de a scrie ºi doar atât !
Uneori, însã, scrisul ajunge mai departe, cãci noi vrem ca ceea ce am scris sã ajungã mai departe, sã citeascã ºi alþii ceea ce vrem sã spunem. Alteori, „închidem” scrisul într-un jurnal tainic pe care îl pãstrãm ca pe cel mai preþios lucru al nostru...
Se întâmplã – tot mai des – ca scrisul sã ne elibereze de toate frustrãrile acumulate peste zi, de toate nemulþumirile legate de o anumitã problemã ori situaþie...
Dar... ce se întâmplã atunci îndată ce scrisul se transformã într-un „veritabil” roman de aventurã, poveste sau orice altceva decât „simple gânduri” ?... Atunci intervine „talentul” de a scrie !
Talentul este atributul pe care îl avem încã de la naºtere. Depinde de noi dacã îl dezvoltãm înflorindu-l, fructificãndu-l sau îl abandonãm „omorându-l”. Totuºi... de unde suntem capabili sã punem pe coala de hârtie cuvinte atât de meºteºugite, armonioase, plãcute celor care ne citesc ?...
Ne e mai uºor sã ne materializãm gândurile pe o coalã de hârtie, decât sã le transpunem în vorbe ?... Oare ne vine uºor din motivul legat de faptul cã ai mai multã tărie ºi încredere în faþa unei coli albe ?... De unde vin dorinþa ºi placerea de a scrie ?...
Ce numeroase întrebãri frãmântã viaþa omului !...
Ce simplu ºi perfect lucru este acela de a trãi clipa !...

Asta a fost !

_________________
Om mare este cel care nu ºi-a pierdut inima de copil

Inca ceva nou de la mine :

Lumea umanã ºi legile ei

Societatea umanã este alcãtuitã dintr-o succesiune de indivizi, care se ghideazã dupã regulile proprii. Într-o societate nu poþi supravieþui fãrã reguli dupã care sã te ghidezi... Existã reguli generale ºi reguli proprii...
O datã cu dezvoltarea tehnologiei, societatea a evoluat fiind nevoitã sã se adapteze noilor conduite ce i se impuneau...
Lumea în care trãim se miºcã uneori foarte rapid ºi nu aºteaptã pe nimeni s-o testeze mai întâi, ca apoi sã se integreze în ea.
Privitã ca un grup mai larg sau mai restrâns de oameni, mulțimea pare guvernatã de o singurã lege : cel puternic supravieþuieºte !
În viaþa de zi cu zi ºi viaþa de societate, omul a început sã se confrunte cu numeroase probleme. Cea mai fierbinte ºi acutã problemã este cea a banilor, niciodatã suficienþi... Pentru un om, de cele mai multe ori, banul reprezintã mãrul discordiei. Omul de rând, chiverniseºte banul cum ºtie el mai bine... Cel mai adesea îl recunoºti dupã þinutele modeste pe care le abordeazã ºi mai mereu e plin de datorii, dar niciodatã nu lasã banul sã-l guverneze !...
Omul care aleargã dupã bani ca sã-i strângã, sã nu-i împartã cu nimeni, sã-i aibã doar pentru sine, lasã banul sã-i guverneze viaþa. Dar îndată ce omul nu vede alt scop în viaþã decât BANUL, atunci acela este bolnav, sclavul banului, cãci banii i-au devenit stãpân...
La început o categorie mai restrânsã, dar apoi din ce în ce mai mare, se contureazã o mânã de oameni ce se ghideazã dupã un singur principui : „DIVIDE ET IMPERAT !” – Dezbinã ºi stãpâneºte !
Acest periculos principiu afecteazã restul lumii ce e compusã ºi din societãþi mai puþin dezvoltate... Lumea, din indiferent ce punct sau unghi ai privi-o este o junglã : jungla umanã ºi toþi trãim în ea dupã LEGEA JUNGLEI !...

_________________
Om mare este cel care nu ºi-a pierdut inima de copil

Unde ?...

Unde oare te potþi duce când simþi cã inima þi-e sfâºiatã în mii de bucãþi, iar timpul nu stã în loc ca tu sã-þi aduni bucãþile la un loc ºi sã le reasamblezi ? Unde sã-þi „aºterni” sufletul rãnit, când ºtii cã toþi din jurul tãu te-ar judeca ? Cui oare sã spui o frãmântare de-a ta, cãnd ºtii cã rãneºti pe cel cãruia îi spui frãmântarea ta ? Unde oare sã-þi aºterni pãrerile îndată ce ai impresia uneori cã nici hârtia nu mai þi-e suficientã ?
Unde sã-þi „închizi” pãsurile când ai impresia cã nici jurnalul nu mai este un lucru intim ? Cui oare sã-i spui ceea ce te frãmântã când toþi în jurul tãu te privesc printr-un ochi critic ? Cui oare sã spui „am greºit” ºi sã nu te înþeleagã prost sau sã te judece ? Unde te poþi ascunde de propriile greºeli când ele te vor ajunge mai devreme sau mai târziu ? Unde sã mergi sã-þi gãseºti liniºtea când zgomotele oraºului în care locuieºti devin prea infernale ori prea asurzitoare ca sã mai le poþi suporta ? Unde... Oare toate întrebãrile încep cu Unde ?

_________________
Om mare este cel care nu ºi-a pierdut inima de copil

O noua reflexie...

Cine ?...

Cine oare ne încurajeazã atunci îndată ce ne-a dispãrut indiferent ce dram de curaj ?... O singurã persoanã este cea care ne încurajeazã mereu, ne dã sfaturi, se aflã lângã noi de fiecare datã când suntem veseli, triºti, bolnavi... Acea persoanã e... mama. Dar prin ea ne vin toate de la Dumnezeu !
Cine oare te sprijinã când ai trebuință de un sprijin ?... Mulþi ar rãspunde : pãrinþii, rudele, prietenii. E adevãrat cã pãrinþii te înþeleg cel mai bine, dar rudele ºi prietenii au ºi ei propriile lor nereguli ºi nu te pot înþelege uneori. Atunci, cel mai bun ºi firesc rãspuns este : Dumnezeu. El te cunoaºte, El te vede chiar dacã tu nu-L vezi, El e mereu lângã tine ! Îºi trimite îngerul dat þie de El !...
Cine te ridicã atunci când tu te afunzi ?... Îngerul ! Pentru fiecare dintre noi e un înger care vegheazã, ridicându-ne.
Cine-þi dã înapoi aripile când ele þi-au fost tãiate ?... Numai credinþa ! Speranþa cã mâine este o nouã zi, cã totul poate fi altfel !
Cine te iubeºte atunci când simþi cã nimeni n-o face ?... La ceastã întrebare e bine sã cauþi în interiorul tãu rãspunsul. E bine sã pãtrunzi în cãmãrile cele mai tainice ale sufletului tãu, sã scotoceºti prin sertarele închise din mintea ta pentru a gãsi rãspunsul.
Cine ?... Cât de multe propoziþii încep cu aceastã întrebare ! Aceastã întrebare este una mai simplã decât altele. Indiferent de întrebarea care pornește cu „cine”, se gãseºte întotdeauna un rãspuns pentru ea !

_________________
Om mare este cel care nu ºi-a pierdut inima de copil

Unde? si Cine? , doua intrebari care te pun pe ganduri. Dar raspunsul e acelasi pentru amandoa, singurul care ne poate intelege, care ne poate ajuta, care ne este alaturi este Dumnezea. Dar depinde de noi sa ii simtim prezenta, noi trebuie sa il cunoastem ca el sa ne poata ajuta. O relatie in care noi cerem totul dar nu oferim nimic este total gresita, iar felul cum este interpretata credinta este inca o problema. Ingerul si prin el vocea lui Dumnezeu se face auzit daca noi ne deschidem sufletul spre divinitate, singura speranta a noastra spre mantuire si prin asta intelegand pacea eterna sufleteasca.

Paradisul...

Grãdina Raiului... Paradisul...
Cea mai simplã explicaþie a termenului de Paradis ar fi : un loc liniºtit, plin de luminã, de Îngeri, de muzicã Divinã... locul unde cei buni, cei nevinovaþi se duc dupã moarte...
O explicaþie atât de simplã ºi atât de complexã...
Deºi „aveam la îndemânã” aceastã explicaþie, un gând rebel nu-mi dãdea pace : „Oare ce e Paradisul ?..” Aceasta era o întrebare care mã frãmânta de ceva vreme... ºi am început a medita la ea în singurãtate ºi liniºte. Am fost uimitã de ceea ce-am descoperit !...
O formã de Paradis putea s-o ia impresionantul Tibet, locul de unde curgea învãþãtura, legendele, misterul... Altã formã e un rãsãrit de soare în deºert, îndată ce ai impresia cã nu ºtii unde începe cerul ºi unde se sfârºeºte pãmântul... Lacuri de munte limpezi, ape învolburate sau cristaline, cãderi spectaculoase de apã, pãduri virgine necãlcate de picior omenesc, o razã de soare care-ºi croieºte drum printre stânci semeþe ºi abrupte, mirosul florilor, zborul fluturilor, stolurile de pãsãri, aerul proaspãt ºi curat de munte, peºerile, liniºtea nopþii, micile bucurii, lucrurile ce ne înconjoarã, prietenii, familia, luna, soarele, marea, stelele, codrii, toate acestea erau modele ale Paradisului.
Lumina blândã a dimineþii, a vedea toate frumuseþile de pe pãmânt lãsate de Dumnezeu prin Creaþie, a vibra împreunã cu muzica tainicã a Universului, a simþi clipã de clipã bucuriile ºi tristeþile vieþii, a iubi, a trãi, a fi erau verbe componente ale Pradisului...
De-odatã... m-am luminat !... Mulțimea în care trãiesc, mã trezesc, respir, vãd, pãºesc, aud e Grãdina Raiului... Paradisul era, de fapt, Speranþa, Credinþa din interiorul meu ce mã fãceau sã vãd societatea înconjurãtoare ca pe un Paradis...

_________________
Om mare este cel care nu ºi-a pierdut inima de copil

Paradisul nu poate fi decat un loc complex, unde dorintele noastre se pot implini, si unde viata are un curs normal, altul decat pe pamant desigur. Dar noi incercam sa ne imaginam Paradisul in functie de ceea ce cunoastem, ceea ce vedem pe Pamant. Desigur planeta noastra este minunata-iar noi abuzam de ea si asta dovedeste o imperfectiune sau rea-vointa-dar in Rai presupunem mai mult, care va multumi persoane diferite, cu gusturi diferite. Putem presupune ca accederea in rai va fi insotita de o iluminare, altfel ce rost am avea noi in rai? Omul e o fiinta care isi desfasoara activitatea intr-un mod distructiv.

Reîncãrcarea bateriilor...

Într-o zi de varã mã scol cu o dorinþã acutã de a-mi încãrca bateriile, cam goale, cu aer proaspãt. Mi se urâse de atâta asfalt, pietre, toxine... Vroiam sã evadez din oraº, care era îmbâcsit de noxe.
De-odatã, primesc din bucată pãrinþilor mei o invitaþie de a ieºi ºi de a merge la þarã, locul de naºtere al mamei mele. Accept bucuroasã, cãci auzisem numeroase despre satul acela de la mama mea ºi era o ocazie buna de a mã relaxa.
Dupã încãrcarea maºinii cu niºte scaune pliante, mâncare ºi alte lucruri de folos, plecãm din oraºul zgomotos. Parcurgem niºte strãzi, care mi se pãreau mai întortocheate ca niciodatã ºi dãm de-o reþea de stopuri menite, parcã, sã stea în drumul nostru pentru a ne împiedica sã ieºim din oraº... Dupã multe minute, ce mie mi se pãreau infernale, reuºim sã scãpãm, intrând în ºoseaua naþionalã. Oprim, firesc, la o benzinãrie ºi ne continuãm drumul.
Maºina mergea pe drumul naþional... Vedeam de-a dreapta ºi de-a stânga pãmânturile care fuseserã arate ºi reînsãmânþate... Maºina coteºte spre dreapta ºi întrãm într-o pãdure. Cum plecasem într-o zi de week-end, pãdurea era plinã de maºini care mai de care mai colorate ºi mai încãrcate cu te miri ce, de parcã urmau sã rãmânã pe-acolo sãpãmâni întregi !...
Nu iau în seamã nimic din priveliºtea ce-o vedeam... Peisajul se schimbã brusc, cãci treceam printr-un sat... Din nou altã pãdure, alt sat ºi tot aºa pânã când, în sfârºit, ajungem la þarã... Ne dãm jos din maºinã ºi plãmânii mei se încarcã de aer proaspãt. Chiar dacã eram doar într-o zonã de deal, aerul era curat ºi se cunoºtea diferenþa dintre oraº ºi sat...
O curte mare mã întâmpinã, plinã de verdeaþã. Urc un mal ºi ajung în grãdinâ... Mã uit de jur-împrejurul meu ºi simt liniºtea cum îmi invadeazã trupul amorþit de atâta oraº... Nu mã declar mulþumitã doar cu grãdina ºi purced a mã plimba de una singurã... Vedeam numai feþe primitoare în jurul meu care mã salutau, deºi nu mã cunoºteau. Îi salutam ºi eu pentru cã-mi dãdusem seama cã era un obicei din fracțiune locului !
Paºii mã poartã pe uliþa satului ºi mã afund din ce în ce mai mult în acele locurri necunoscute mie. Ajung pe niºte dealuri... Privesc în jurul meu, încerc sã aud ceva, dar... nimic. Iata liniºtea pe care mi-o doream !... Revin în curtea de unde plecasem ºi aflu, spre dezamãgirea mea, cã trebuia sã revin în oraº...
Deºi maºina parcurgea acelaºi drum pe care venisem, apropierea de oraº mi se pãrea mai rapidã decât fusese cea de þarã... Ajunsã din nou în oraºul banal, agitat, fãrã culoare, mã declar, totuºi, mulþumitã, cãci reuºisem sã realizez ceea ce-mi propusesem : o undã de recreere !

_________________
Om mare este cel care nu ºi-a pierdut inima de copil

Interesant...asa parca ar necesită sa arate lumea in care ne-am dori sa traim.Dar pana nu cunoastem raul nu stim sa apreciem binele. E greu sa iesi din cotidian, si asta o simtim zilnic, dar n-avem ce face. Tara e locul unde ne simtim cel mai bine, asta e sigur, dar pana cand? Timpul a transformat pentru mine un adversar, nu mai sunt acelasi...si nu as mai simtii la fel... :-|

Visul...

Mi-e somn... Mã îndrept spre aºternuturile calde ºi pufoase pentru a mã culca... Nu uit sã-I mulþumesc lui Dumnezeu pentru toate câte mi le-a dat... Mã aºez într-o poziþie comodã, închid ochii ºi aºtept somnul...
De-odatã, pleoapele mi se îngreunezã, simt cã mã afund în aºternuturi ºi adorm... Nu trece mult ºi încep sã visez... În faþa ochilor „vedeam” un mare deºert... Totul era galben ºi pustiu, dar, curând, peisajul se schimbã...
Îmi apare în faþa ochilor un uriaº masiv pe jumãtate animal, pe jumãtate om... E Sfinxul !... Ajunsesem cu visul în Egipt. Mã uit cu uimire ºi admiraþie la acel colos împietrit ce strãjuia nemiºcat ºi tãcut întinderea deºertului... Mã simt atât de micã ºi de neînsemnatã pe lângã acel uriaº !...
Îmi îndrept privirile spre vastul platou de la Gizeh unde, într-o aliniere precisã, se aflau Marile Piramide... Privesc cu uimire cele douã piramide mai mici, apoi Marea Piramidã... Mã apropii încet, cu teamã de aceastã monumentalã construcþie, singura rãmãºiþã dintre cele 7 minuni ale lumii... Stau ºi contemplez ºi-mi amintesc de o informaþie pe care o aflasem dintr-o carte, informaþie conform cãreia Piramida însemna RUG...
Nu ºtiu de ce-mi venise acel gând, cãci prin volumul ei uriaº, prin silueta sa simplã, a unui corp geometric perfect, cu feþe plane, piramida era un edificiu funerar... Era locul de odihnã al unui faraon, dar ºi un monument de-o incredibilã unicitate, cuprinzând menirea sã fascineze pe oricine-l privea...
Vreau sã vizitez interiorul, dar visul se întrerupe brusc... Zâmbesc în somn, mã întorc pe cealaltã parte, sperând sã visez din nou...
O vreme nu mai „vãd” nimic, apoi niºte culori vii mã asalteazã : alb, albastru, verde... Încerc sã-mi dau seama unde sunt, când... constat cu uimire cã din Egipt „sãrisem” în alt colþ de lume...
Mã aflam în India cea plinã de mistere, de tradiþii... Nu eram oriunde, ci... la Taj Mahal !... Tajul ridicat pe un soclu de marmurã ºi încadrat la dreapta ºi la stânga de frumoase moschei ºi minarete se afla în faþa mea... Vedeam vastele grãdini ce înconjurau un ochi de apã în care se reflecta imaginea rãsturnatã, fascinantã a monumentului... Priveam miratã edificiul de marmurã albã, aceastã construcþie ridicatã din dragoste...
Mã apropii de intrarea principalã ce în trecut fusese închisã de masive porþi de argint ºi care era un adevãrat labirint de broderii de marmurã... Mã uit la pietrele preþioase încrustate în pereþii ce reproduceau versete din Coran... Nu înþeleg nimic din ceea ce scrie, dar îmi aduc aminte cã citisem undeva cã unul din versete îi invita pe cei cu inima curatã sã intre în grãdinile Paradisului... Dau sã intru, când... visul se întrerupe din nou...
Îmi simt obrazul umed... Probabil o lacrimã-mi cursese din ochi... o lacrimã de regret, cãci fusese cea mai frumoasã parte a visului meu...
Eram încã afundatã în perne ºi aºternuturi. Nu mai visam nimic, când... o mânã blândã mã zgâþâie uºor ºi-o voce familiarã îmi spune sã mã scol... Deschid ochii... Era o nouã zi, iar lângã mine era chipul blând al mamei, cea care mã trezise din somn... Zâmbesc ºi mã dau jos din pat... Visasem atât de elegant !...

_________________
Om mare este cel care nu ºi-a pierdut inima de copil

Meditaþie... la drum.

Gândindu-mã într-o zi cum aº putea sã mã relaxez, m-am hotãrât sã mã plimb prin oraºul meu natal. Venindu-mi aceastã idee pe îndată ce eram la graniþa dintre vis ºi realitate, am adormit cu gândul sã-mi pun în idea în practicã chiar de a doua zi.
A doua zi de dimineaþã, m-am trezit, am gustat ceva rapid, m-am îmbrãcat ºi... la drum ! De cum am ieºit însã pe uºã m-a izbit un miros înnecãcios de gaz.
„Calmeazã-te !”, mi-am zis. „Doar eºti în Ploieºti, oraºul gãzarilor !”
Am purces mai departe la drum. Mirosul devenea din ce în ce mai înnecãcios cu cât mã departam mai mult de casã. Am încercat sã ignor mirosul iuþind pasul pentru a ajunge în centrul oraºului. Ajunsã la destinaþie, am fost surprinsã, luatã pe nepregãtite de altceva !
Alte gusturi mã împresurau. Gazul predomina, dar mai erau ºi fumul de þigarã, de gogoºi, de câini ºi câte altele ! Nu aveam nimic cu mirosurile, dar prea fusesem asaltatã de-odatã de atâtea senzaþii olfactive !
În fine, am ignorat senzaþiile olfactive care se nãpusteau asupra mea ºi mi-am vãzut liniºtitã de drum. Am înaintat afundându-mã în oraºul ce pãrea plictisit la ora aceea ºi am constatat cu nedumerire altceva : oamenii nu se fereau sã arunce gunoaie chiar în locul unde se revãrsarerã unele dintr-un coº de gunoi mai „ºubrezit” ! Am tras aer în piept ignorând acea poză ºi am încercat sã revin la adevãratul meu scop : relaxarea !
Deodatã, oraºul m-a asaltat pur ºi rudimentar : zgomote de la maºini ce treceau pe lângã mine cu muzica urlând în boxe, oameni care vorbeau îndeajuns de „colorat”, nepãsându-le cã sunt în public, oameni care þipau unii la alþii, unii grabiþi care treceau pe lângã mine de parcã ar fi trecut un accelerat sau un repede prin preajma mea, mirosuri care deveneau sâcâitor de tari... A început sã se învârtã totul cu mine ! Adio relaxare, adio cãlãtorie liniºtitã prin oraº !
Am fãcut urgent stânga în prejur ºi m-am întors acasã. Oricum, cumpãrasem cele necesare din oraº, dar vroiam sã mai zãbovesc puþin. Întoarsã acasã, am binecuvântat în gând liniºtea dintre cei patru pereþi ai casei mele ºi m-am întrebat : „oare ce-a devenit oraºul meu” ?...

_________________
Om mare este cel care nu ºi-a pierdut inima de copil

Pledoarie pentru carte

Cartea... prietena noastrã ce ne þine uneori de urât îndată ce suntem singuri...
O datã cu apariþia internetului ºi a cãrþilor scrise ºi publicate pe internet, a dispãrut încetul cu încetul ºi plãcerea de a mai þine o carte adevãratã în mânã...
Când te duci într-o bibliotecã – fie cea personalã, fie cea publicã – ºi atingi o carte, îþi dai seama cã între coperþile ei te-aºteaptã o lume întreagã s-o descoperi... Poate cã ai dat de o carte veche ale cãrei coperþi au început sã aibã un mireasmă specific sau poate ai dat de una nouã care te asalteazã cu aerul ei proaspãt...
Dintr-o carte poþi afla numeroase lucruri... Poþi pãtrunde într-o lume fantasticã, de citeºti una de acest gen; poþi afla informaþii medicale, dacã tu consulþi o carte de specialitate; poþi sã trãieºti aventuri fabuloase la fiecare întoarcere de foaie; poþi vedea cu ochii minþii evoluþia personajelor... Ea, cartea, îþi poate fi un refugiu, un sprijin, un mijloc de relaxare, dar ºi o cale spre autocunoaºtere.
Citind ajungi sã înveþi din greºelile unor personaje ºi sã te fereºti la rândul tãu sã le repeþi; ajungi sã vezi faptele bune din acea carte ºi, de-þi este cu putinþã, încerci ºi tu sã faci fapte bune...
Urmãrind evoluþia unui personaj dintr-o carte poþi sã-l asociezi cu cineva apropiat þie, începând sã-l înþelegi mai bine pe cel/cea cãruia/cãreia i-ai asociat un personaj, fãrã însã a-l replica ori a-l imita întru totul...
Dacã întâia carte pe care ai citit-o a fost una veche , ce a avut coperþi ce purtau cu ele „amprenta” timpului ce a trecut peste ea, mai mult ca sigur îþi vei aminti mai târziu de acea carte cu drag, cu dor... Îþi vei aminti cum erai nerãbdãtor sã aflii ce evenimente se petrec cu personajele din carte; te va urmãri mirosul filelor acelei cãrþi, amintirea celor citite ºi regretul cã ai citit-o atât de repede... Ce regret plãcut !...
Dacã prima carte a fost una nouã, atunci vei rãmâne cu amintirea foºnetului foilor noi, cu mirosul de cernealã proaspãtã ce-þi desfunda nãrile, cu pasiunea de a parcurge acea carte...
Când începi sã citeºti, începutul, primele pagini, capitole þi se par banale, având tendinþa de a renunþa în a citi mai departe, dar un impuls necunoscut te face sã vrei sã continui lectura ºi... o continui. Ajungând la sfârºitul ei, îþi dai seama cã ai fãut o alegere bunã continuând s-o citeºti.
Cu fiecare carte pe care reuºeºti s-o mai citeºti, chiar dacã viaþa este zbuciumatã, îþi dai seama cã ai cãlãtorit cu ochii minþii prin cele mai splendide locuri unde te-ai fi putut gãsi, ai aflat despre diferite oraºe, obiceiuri ale oamenilor, ai îndrãgit sau ai urât un personaj, ai trãit stãri emoþionale dintre cele mai diverse, ai ajuns mai bun, mai înþelept, ai cãpãtat cunoaºtere.
Uneori ne simþim singuri, neputincioºi, goi ºi o carte poate umple extrem uºor golurile sau singurãtatea... Îþi dai sema cã atunci când citeºti, lumea din jurul tãu se estompeazã, dispar sunetele, miºcarea, mirosurile, culoarea... Nu mai vezi decât rândurile cãrþii care se „scurg” prin faþa ochilor ºi omenirea aceea minunatã din interiorul ei... Când cartea te-a captivat total, îþi dai sema cã eºi parcã absorbit înãuntrul ei, fâcând ºi tu parte din acel univers...
La final, îþi dai seama de toate avantajele unei cãrþi, dar cel mai tare accepþi darul pe care, fãrã sã vrea, ea þi-l oferã cu generozitate : Aventura Spirituala !
Închei aceastã pledoarie despre carte cu un citat al lui Marþial, ce spune :
Citeºte acea carte despre care viaþa poate spune : „Îmi aparþine”.

_________________
Om mare este cel care nu ºi-a pierdut inima de copil

Vreme e pentru absolut orice îndeletnicire...

Cãutând prin mintea mea un subiect asupra cãruia sã meditez, un impuls necunoscut mã îndeamnã sã rãsfoiesc un caiet de amintiri... Aici erau aºternute cu mare conºtiinciozitate citate copiate de mine din diferite cãrþi. Privirea mi se opreºte asupra unuia copiat din Biblie. Îl parcurg alene ºi deodatã, pentru fiecare frazã cititã de mine, se contura câte un rãspuns, aºa cã m-am apucat sã analizez fiecare frazã în parte.
Vreme e sã te naºti ºi vreme sã mori... Ce adevãr necomplicat ! Ce minunat este sã te naºti, ce trist e sã mori !... Acestea sunt doar simple cugetãri, cãci timpul naºterii ºi al morþii numai Dumnezeu îl poate ºti.
Vreme e sã sãdeºti ºi vreme sã smulgi ceea ce ai sãdit... Aºa e ! Primãvara este un anotimp propice pentru a sãdi seminþe din care vor ieºi roade bogate ori flori colorate.
Vreme e sã rãneºti ºi vreme sã tãmãduieºti... Sã rãneºti pe cineva poate fi extrem de simplu, fie cã rana este doar fizicã, fie cã este sufleteascã... Rãnile fizice se vindecã greu, dar se vindecã, însã rãnile sufleteºti lasã mereu cicatrici nevindecate...
Vreme e sã dãrâmi ºi vreme sã zideºti. Sã dãrâmi ceva nefolositor e foarte uºor. Sã zideºti ceva de duratã presupune o muncã titanicã, efort, cheltuieli, tãrie de caracter pentru a duce la bun sfârºit lucrul început...
Vreme e sã plângi ºi vreme sã râzi... Plângi când eºti trist, îndată ce eºti bolnav, când ai fãcut ceva rãu sau pur ºi rudimentar plângi fãrã un pretext anume. Râzi atunci când te bucuri de ceva, atunci când simþi cã râsul este cel mai bun remediu, cea mai bunã vitaminã pe care puteai s-o iei...
Vreme e sã jeleºti ºi vreme sã dãnþuieºti. Jeleºti plecarea cuiva drag þie atunci când se duce la Domnul ºi dãnþuieºti atunci când e petrecere.
Vreme e sã arunci pitre ºi vreme sã le strângi... Oare ce vrea sã însemne ?...
Vreme e sã îmbrãþiºezi ºi vreme sã fugi de îmbrãþiºare... Sã îmbrãþiºezi pe cineva care are necesitate de asta ºi sã fugi atunci când nu ai nevoie de ea.
Vreme e sã prãpãdeºti ºi vreme sã agoniseºti... Oare câþi se ghideazã dupã acestã frazã în lumea asta în care banul este vedeta, banul conteazã uneori prea mult ?...
Vreme e sã pãstrezi ºi vreme sã arunci... Sã pãstrezi aproape de tine toate lucrurile care-þi sunt dragi ºi sã ºtii la ce anume sã renunþi, când un anumit lucru devine inutil...
Mai sunt ºi alte fraze, dar multe dintre ele nu au trebuință de explicaþii : Vreme e sã rupi ºi vreme sã coºi; vreme e sã taci ºi vreme sã grãieºti. Vreme e sã iubeºti ºi vreme sã urãºti. Este vreme de rãzboi ºi vreme de pace... Câte lucruri simple poþi descoperi în aceste fraze !...

_________________
Om mare este cel care nu ºi-a pierdut inima de copil